mobirise.com

Ce facem cu trairile inacceptabile

Adesea in existenta noastra suntem strabatuti de trairi inacceptabile, greu de trait, de dus, de continut.




Normalitatea în psihoterapie

Este necasar să fii normal pentru a fi funcțional și fericit?
Asta mă face să mă întreb din nou: Este normalul o cerință pentru a fi o persoana sanătoasă, funcțională și fericită?!

"ma trateaza bine"

Azi ma uitam la un "ciudat" in metrou: bocanci negri butucanosi foarte inalti, pantaloni de piele foarte stramti, o haina lunga pana in pamant cu un guler foarte inalt, ras in cap si-mi spuneam:

Petrecem mare parte din timp in conflict

Am realizat de curand ca multe din relatarile celor din jur sunt despre conflict: in familie, la munca, pe strada, la magazin, la scoala... si asa mai departe.

Nu e voie...!

Ne este inca de mici sadita teama de autoritate, de evaluare, de a ni se lua atentia, afectiunea, dragostea - “Daca nu o asculti pe mama, mama nu te mai iubeste” 

dislexie

Este una din acele lucruri despre care nu stim mai nimic decat ca ceva se intampla, ea exista si se manifesta.

Ce este?



“ma trateaza bine”

Am auzit o doamna spunand : ‘’merg asa departe la doctorul meu, pentru ca pe el il cunosc si stiu ca ma trateaza bine.’’

 Mai tarziu am inteles ca “ma trateaza bine” nu se referea la competenta medicala si pregatirea acestei persoane pe care noi o numim medic. Ci are mai degraba legatura cu atentia si confortul emotional pe care il ofera persoanei pe care acesta o examineaza.


 Este evident ca nevoile noastre sunt mult mai subiective decat realizam chiar si cand vine vorba de ajutorul unui specialist. Acel un pic de timp acordat pentru noi, pentru persoana noastra este foarte important pentru confortul nostru.

 Dar eu as vrea sa vorbesc un pic despre faptul ca nu suntem constienti de aceste nevoi si asteptari pe care le avem fata de cei care practica medicina si implicit nu stim sa le cerem ca atare, de multe ori le deghizam in aprecieri la adresa actului medical si competenta lui incercand sa le mascam intr-o rationalizare. Ca si cum ar fi ceva in neregula cu a cere medicului sa iti acorde un pic de atentie, blandete si apreciere.

 Imi amintesc un moment la coada la medic in care toti oamenii de acolo isi afirmau si sustineau intaietatea de a primi atentia medicului si a sari randul. Intr-un final toata incarcatura aceasta a fost pusa in seama medicului care brusc a devenit “eroul” negativ. Si a fost comentat si blamat indelung ca acorda prea mult timp consultatiilor, ceea ce era bizar pentru ca parea ca oamenii asta isi doreau.

Si fiecare voia asta pentru el, dar parea ca nimeni nu era dispus sa astepte ca si ceilalti sa primeasca asta.

 Mă întreb, putem gasi o balanta între nevoile noastre, care uneori sunt concurente, si o abordare care sa incorporeze aceste nevoi in gestionarea situatiilor?

Ce facem cu trairile inacceptabile

​Adesea in existenta noastra suntem strabatuti de trairi inacceptabile, greu de trait, de dus, de continut.

​Am intarziat si usile metroului tocmai s-au inchis in fata mea. Tocmai am fost parasit/parasita. Am ranit pe cineva drag si nu stiu ce sa fac...Traim stari greu de acceptat si continut in fiecare zi, de cand ne trezim si pana adormim. De la neplacerea trezitului de dimineata, aglomeratia din trafic, ostilitatea perceputa din birou, la care contribiuim si noi, lipsa de intelegere a sefului, presiunea exercitata de partener, nereusite si esecuri in satisfacerea unor dorinte sau asteptari legate de viata si fericire. ​Si apoi brusc totul se poate termina neasteptat, stupid, fara drept de apel.

Ce este dificil in moartea unei persoane pentru cei inca vii? Ce ne atinge? Am sa clasific motivatiile si impactul lor in doua categorii aici: ​trairi de pierdere a celor ce au o relatie directa cu persoana care nu mai este si care au dezvoltat atasament pentru aceasta, astfel insemnand ceva in universul acestor persoane. ​Trairi ce sunt aduse la suprafata de socul posibilitatii de a ti se intampla si tie. Punerea in perspectiva si intrarea in contact cu trairi dificile ce se cer rezolvate inainte de a trece in nefiinta. Sau simpla perspectiva ca poti inceta sa mai existi in orice clipa si nu ai niciun control asupra acestui lucru. ​Odata ajunsi aici trairile pot fi coplesitoare si greu de acceptat pentru viata pe care o ducem. Ne pot duce catre anxietate, disperare, panica, deznadejde, depresie. Perspective ce ne fac ca viata sa para greu de trait si poate fara sens. Dar si trairi de frustrare, furie, revolta si nevoia de a lupta, a pedepsi, a primi ceva in schimb pentru a rezolva conflictul interior intre asteptari, nevoia de control si realitate. ​Aceste trairi pot sa puna stapanire in intregime pe noi si sa devina axe ale existentei noastre, umbrind alte dimensiuni ale noastre si devenind masuri ale starii noastre de fericire sau nefericire.

Si totusi la tot ce traim exista o alta traire ce o defineste ca loc in fiinta noastra: frustrarea poate sa trezeasca furie, bucuria satisfactie, implinirea fericire. Intelegerea locului fiecarei trairi, ce a trezit-o si unde ne indreapta aceasta, pot aduce liniste si echilibru. ​Astfel intreb: Ce facem cu trairile inacceptabile?

Normalitatea în psihoterapie

Este necasar să fii normal pentru a fi funcțional și fericit?

Dacă ne uităm la termenul de normal - normalul este definit de o generalizare a unei nevoi sau așteptări ce nu ia în calcul identitatea individului dincolo de rolul lui social. Asta mă face să mă întreb din nou: Este normalul o cerință pentru a fi o persoana sanătoasă, funcțională și fericită?!

De multe ori, în profesiile legate de sănătate, ne aflăm în fața unei situații dificile și chiar paradoxale, care vine din ce știm și ce avem cu noi ca pregătire profesională (normă) și ce simțim în relația cu clientul.

Lucrurile pot părea foarte simple și clare, iar parcursul ulterior cumva știut și totuși ceva se simte diferit, iar de cele mai multe ori nu știi ce este. Este ca o etichetă din interiorul hainei care te jenează și nu îți dă pace să continui, pe care o cauți cu mâna pe sub haină, stingherit și jenat, în timp ce vorbești cu cel din fața ta. Și o așezi de nenumărate ori sperând că îți va da pace și apoi brusc când te miști un pic apare din nou - nu îți dă pace până nu dai jos acea haină, până nu te dezvelești pe tine, pentru a putea să fii de folos clientului tau.

Căutăm să așezăm lucrurile în normal, să fie cum trebuie, să fie convențional, sa se alinieze la ceva deja cunoscut nouă dar și clienților noștri. Și totuși nu acesta este răspunsul pentru o viață firească, funcțională și fericită.

Răbdarea, înțelegerea, acceptarea, căldura, lăsând loc la ce poate fi cu adevărat acolo sunt condițiile potrivite pentru a crește, pentru a fi.

Petrecem mare parte din timp in conflict

Cum e cu asta?

Am realizat de curand ca multe din relatarile celor din jur sunt despre conflict: in familie, la munca, pe strada, la magazin, la scoala... si asa mai departe. Si mi se pare ca suntem angajati in conflict mai mult decat ne este util, ca micile conflicte inerente ale zilei se aduna, se ingramadesc si uneori ajung sa se simta zdrobitoare.

Dar de ce am face asta, de ce am petrece atat timp certandu-ne cu cei din jur?

Ascultand relatari si observand mici conflicte ale zilei am constatat un lucru: majoritatea sunt revendicative - nu m-a vazut, nu m-a luat in seama, e ca si cum vorbesc cu peretii, nu mi-a dat, nu s-a purtat frumos.... si lista de revendicari continua.

Ce ma intreb eu, suntem noi atenti si la celalalt atunci cand cerem, cand vrem ACUM...., il luam in calcul? Pe el si nevoile lui, trairile lui? Sau cel din fata noastra devine brusc un furnizor de satisfacere a nevoilor noastre, un automat de fa-mi asta sau aia, da-mi asta sau cealalta?

Cine este cel de dupa birou, thejghia? Cata apreciere am eu pentru aceasta fiinta?

Un aspect al acestor "mici" conflicte este cum se simt ele, cum se primesc, cata importanta prind - pentru ca de la ceva relativ mic si banal ajungem sa ne simtim devastati, incapacitati pentru intreaga zi - deoarece doamna de la metrou s-a rastit la noi...

Si ma intreb sunt eu cel din prezent atunci cand se intampla asta? O vad eu pe doamna care vinde cartele, sau faptul ca s-a rastit la mine ma poarta intr-un alt loc, intr-o alta interactiune cu o alta persoana, dintr-un alt timp? O interactiune greu de dus pentru mine. Care ma atinge, ma raneste.

Adesea nu stim ce purtam cu noi si nici nu suntem disponibili a ne privi, a ne vedea si de aici nu putem sa ii vedem nici pe ceilati cu care ne intalnim zilnic. Oamenii care ne vand lucruri, care ne servesc masa la restaurant, care calatoresc cu noi in metrou, cu care lucram, pe care ii intalnim in trafic, care ne sunt sefi sau subalterni.

Si totus ne asteptam ca ei sa ne vada sa ne intelaga si sa ne raspunda nevoilor noastre intro maniere completa si promta.

Nu e voie...!

Ne este inca de mici sadita teama de autoritate, de evaluare, de a ni se lua atentia, afectiunea, dragostea - “Daca nu o asculti pe mama, mama nu te mai iubeste” Suntem conditionati in mod permanet sa fim, sau sa nu fim intr-un fel sau altul - ce sa mancam, cum sa ne imbracam, ce sa spunem, cu cine sa vorbim, ce alegeri sa facem..

Inevitabil pentru viata in social achizitia unor limite si reguli este necesara.

Totusi de foarte multe ori aceste limite si reguli par a fi o sursa de disconfort, de nefericire.

Unde este oare diferenta?

Diferenta este in echilibrul dintre a face intr-un fel impus si a fi tu cu ale tale. De a putea primi aceste limite si reguli si de a le face loc in noi fara sa ne stirbeasca sinele.

Iar asta incepe in copilarie cand ne este facuta prima oara aceasta oferta. Iar de maniera in care este facuta va conta modul in care noi o vom primi. Si chiar mai mult, impresia va ramane si de fiecare data cand ceva din exterior se va indrepta catre noi va fi intampinat cu acea stare pe care am cunoscut-o atunci.

Poate util pentru noi ar fi acum ca suntem adulti sa ne intrebam: cum primesc eu ceea ce vine spre mine?

Cum a fost prima oara cand parintii mei s-au indreptat spre mine cu “nu ai voie...”? Cum au facut-o? Cum s-a simtit?

dislexie

Este una din acele lucruri despre care nu stim mai nimic decat ca ceva se intampla, ea exista si se manifesta.

Majoritatea specialistilor si cercetatorilor inca din trecut au clasificat dislexia ca pe o dificultate in invatare, ceea ce nu poate fi mai adevarat - ea este intalnita in mod evident prima oara in momentul intrarii persoanei in sistemul de educatie unde constata ca ceva este diferit.

Ce este?

Ce putem spune cu certitudine in acest moment este ca la o persoana cu dislexie creierul este configurat diferit, functionarea este diferita in anumite zone. Sa nu va inchipuiti acum ca este total diferit, ci doar atat cat sa faca diferenta.

Diferenta ce se observa instrumental cel mai bine in tomografia computerizata. Se mai observa in modul in care un dislexic percepe lumea. Uneori dezvaluie si celor din jur perceptii noi, ce nu sunt la indemana noastra in mod obisnuit. Si aici as aminti Teroria Relativitati si pe Albert Einstein.

Cum este pentru cel care e dislexic?

Este dezorientant, inchipuie-ti ca trebuie sa ajungi undeva si nu stii care e dreapta sau stanga, iar aceasta forma de dislexie este foarte frecventa. Inchipuie-ti ca esti la scoala si dai un test iar profesorul nu intelege nimic din ce ai scris, chiar daca pentru tine are sens si te numeste analfabet.

E ceva ce nu poti controla decat cu mult efort si timp si nici atunci nu poti sti cu certitudine daca este corect.

Diferentele dintre el si ceilalti?

Un dislexic va avea dificultati clare in modul de a face lucrurile si a fi evaluat intr-un sistem de invatamant standardizat in care principala metoda de asimilare si examinare este in scris. Asta va duce la frustrare si anxietate.

Persoana dislexica va observa perspective diferite si va avea mai multa atentie pentru vizual.

Reactia celorlalti.

Este importanta pe tot parcursul vieti, dar mai ales in copilarie in timpul dezvoltarii sale. De obicei oamenii au reactii defensive incarcate cu agresivitate spre lucrurile diferite sau pe care nu le inteleg - copiii pot fi cruzi unii cu altii dar de multe ori profesorii sau alti adulti dau tonul acestor manifestari indicand cumva directia.

O persoana cu dislexie necesita un mediu intelegator, suportiv si cu mai multe posibilitati de exprimare.

Din punctul meu de vedere dislexia nu este o dizabilitate de invatare asa cum este definita de catre comunitatea stiintifica, ci un mod diferit de a fi, de a vedea si intelege lumea.